M-am gândit să împărtășes cu cu voi toate trăirile mele începănd din momentul în care am realizat ca am fost contact direct cu un pacient pozitiv COVID și momentul în care am aflat rezultatul testului meu.

Poate pentru marea majoritate, ceea ce se întămplă în toată lumea la acest moment sunt doar știri la care te uiți la ora 7 dimineața înainte sa pleci la lucru, le revezi la 17:00 când ajungi din nou acasă și le comentezi la ora 19:00 cu întreaga familie la masa de seară. Să nu mai punem la socoteală toate știrile de pe facebook care te îmbie să le deschizi datorită titlurilor ademenitoare și de cele mai multe ori false.

Ei bine, eu sunt un om aparte, nu mă uit nici la știri, nu mai utilizez Facebook și Instagram de mai bine de 4 luni, ceea ce înseamă ca toate informațiile mele referitoare la COVID veneau de la rude și colegii de muncă. De altfel, subiectul covid era prezent zi de zi în pauzele pe care le luam de la activitățile noastre obișnuite. ”Cine s-a mai infectat?! Cine mai este în izolare? Ce erori au mai dat testele COVID? Cât de îngrijorătoare este situația din spitalele din țara noastră?”. Cam astea erau subiectele de dezbatere pe lista de zi atât acasă, cât și la muncă. Vă mărturisesc sincer că foarte rar reușeau să îmi atragă atenția cu ceva și de cele mai multe ori îngânam câte un „Nici nu vreau să mă gândesc!” sau „Doamne ferește!”. Nu mi-o luați în nume de rău, dar viața mi se pare mult prea scurtă să vorbim despre aceleași necazuri zi de zi. 

În mintea mea totul era clar, COVID există și mai devreme sau mai târziu ne vom pricopsi cu toții cu el. Mă gândeam uneori cu jind la 14 zile de carantină în care aș fi putut să îmi gătesc toate bunătățurile de care nu am niciodată timp și au rămas doar niște rețete salvate în telefonul meu, să citesc toate cărțile pe care mi le-am comandat în prima parte a pandemiei pentru că atunci m-a lovit un exces de zel și promoțiile erau nelipsite în fiecare zi. Toate mă așteaptă acum cuminți pe rafturile bibliotecii. Apoi îmi imaginam că o să mănânc în fiecare seară un bol mare de popcorn uitându-mă la toate serialele și filmele pe care le am la categoria „de vizionat”, și, credeți-mă când vă spun că nu mi-ar ajunge nici vreo 3 perioade de carantină să le termin pe toate. Îmi imaginam că în cele 14 zile o sa fac tot ce nu imi permite timpul să fac în zilele în care petrec 8 ore și jumatate la locul meu de muncă. Părea echitabilă o binemeritată pauză de 14 zile având în vedere toată munca depusă și stresul îndurat în ultimul an.

În mare parte am respectat cu strictețe toate măsurile impuse și am făcut ce am știut mai bine pentru a mă proteja de virusul ce umbla nestingherit printre noi.

Toata protecția mea a funcționat luni bune până într-o seară când am aflat vestea că iubitul meu a fost testat pozitiv la un control de rutină. Nu e cazul să vă mai spun că vestea a căzut ca un trăznet peste mine. Deși el se afla la momentul respectiv în alt oraș, nu trecuseră mai mult de 3 zile de când ne-am văzut ultima dată și în capul meu deja se conturase ideea că inevitabilul s-a produs.

Nu pot să explic în cuvinte furia pe care am simțit-o când am conștientizat că virusul „s-a atins” de o persoană la care țin atât de mult și apoi supărarea ca mai mult ca sigur și eu sunt candidata perfectă pentru un test pozitiv.

Instant mi-au dispărut din minte toate planurile mele referitoare la 14 zile de relaxare acasă, și în urma lor au rămas doar gânduri de teroare.Și asta nu a fost tot. Am avut parte de două nopți nedormite cu transpirații abundente, gâtul și gura uscate de parcă nu mai băusem apă de zile întregi și să nu mai vorbesc de o durere de stomac îngrozitoare care nu ceda niciunui medicament. Trei zile în care nu am fost bună de nimic pentru că în capul meu nu se desfășurau decât întrebări de genul „Ce ar trebui să simt?” „Ce simte un pacient testat pozitiv?”. Să nu vă mai spun de faptul că ori de câte ori aflam de câte un simptom, în mai puțin de 15 minute mâ chinuia îngrozitor: mă dureau mușchii, mă durea capul, oboseam doar mergând până în bucătărie și lista poate continua. Deja mă vedeam agonizând în spitalele despre care auzisem numai lucruri rele, singură și departe de toți cei dragi. Simțeam că sfârșitul îmi e aproape.

Nu știam ce aveam, dar în mintea mea le aveam pe toate și asta mă copleșea îngrozitor. Deși sunt un om cerebral, incertitudinea în care mă aflam mi-a doborât orice simț al rațiunii.

Am decis ca este momentul să mă testez pentru a pune capăt îndoielilor din capul meu. Testul meu a ieșit negativ și de la momentul aflării acestei vești toate simptomele mele au dispărut. Eram un om ca și nou, rațional, hotărât și optimist. Exact cum am fost întotdeauna. Exact cum am fost până să îmi fie implantată semința îndoielii în minte. Am rămas cu durerea de stomac datorată emoțiilor puternice și acum în loc de rețete delicioase și popcorn seara mă hrănesccu covrigei uscați și cu ceai cald. Îmi asum asta și îmi asum faptul ca mi-am lăsat mintea sa îmi joace feste.

Morala acestei povești este aceea că în vremurile acestea nu avem neapărat nevoie de o imunitate puternică, ci de mintea noastră limpede pentru că frica ne distruge atât mintea cât și imunitatea.

„Ciuma se ducea in drum spre Damasc, când întâlni, în deșert caravana unui mare conducător.

– Unde te grăbești așa? Întrebă conducătorul caravanei.

– La Damasc, am intenția să iau 1000 de vieți.

La intoarcerea dinspre Damasc, ciuma se întâlni din nou cu caravana.

Conducătorul caravanei spuse:

– Ai luat 50.000 de vieti și nu 1000, așa cum ai spus!

– Nu, raspunse ciuma, Am luat numai 1000.

Frica a luat restul…”

Anthony de Mello.